„Adevăr, adevăr vă spun: Dacă bobul de grâu care cade-n pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă.” (Ioan 12, 24)

 

          De-a lungul veacurilor, mucenicii au fost purtătorii de biruinţă ai Bisericii lui Hristos. Sângele lor a rodit, peste veacuri, alţi creştini pregătiţi să-şi jertfească viaţa pentru Evanghelia cea mântuitoare. 

       Încercările închisorilor comuniste oglindesc martiriul creştinilor din primele veacuri. Politeismul păgân al prigonitorilor se transformă, peste secole, în comunismul ateu; catacombele romane devin celule reci de închisoare, în timp ce veşmintele mucenicilor devin zeghe de deţinut. Iar Dumnezeu este colegul de celulă. 

      Prefaceri mari s-au petrecut în închisoare: pentru unii din cei închişi, torturile, foametea, izolarea, frigul au făcut din înlănţuiţi robi ai lui Hristos şi biruitori ai prigonitorilor fără de Dumnezeu. Oameni necredincioşi au devenit credincioşi, iar unii dintre oamenii credincioşi s-au îndreptat spre sfinţenie. Şi aceştia şi-au transfigurat suferinţa într-un drum al mântuirii, asemenea mult-pătimitorilor mucenici.

       La Aiud ne întâlnim cu mucenicii, întâlnire la care ei nu-şi etalează suferinţa, ci ne oferă dragostea lor, ce se răsfrânge asupra pelerinilor al căror număr creşte de la an la an. 

             Bobul de grâu a rodit. Veniţi să-i culegem roada cea multă…