Conditii de detentie

Regimul de detentie din Aiud în perioada antonesciana a inclus o serie de masuri care au fost treptat reduse iar mai târziu au disparut în totalitate; dintre acestea: prezenta în celule a paturilor cu saltele de paie, permisiunea de a folosi hârtie si instrumente de scris, dreptul de a primi pachete si vizite, precum si o hrana destul de consistenta, de aproximativ 2500 calorii.

Primele înaspriri ale regimului se leaga pe de o parte de presiunea rusa crescânda dupa ofensiva de la Cotul Donului (nov. 1942), iar pe de alta de refuzul legionarilor de a merge pe front pentru asa-zisa „reabilitare”. Apar pedepse cum sunt izolari masive la Zarca, înrautatirea temporara a regimului alimentar, batai, diferite alte torturi.

Un alt abuz a constat în refuzul de a-i elibera pe detinuti în ciuda decretului dat în acest sens dupa 23 august 1944. Daca în alte închisori detinutii au fost eliberati, la Aiud acest lucru nu s-a întâmplat (ei fiind doar mutati temporar la Alba-Iulia). Din acest motiv, majoritatea au ramas închisi pâna la modificarea decretului, astfel încât administratiei comuniste i-a ramas doar sa-i preia pe cei ramasi înauntrul zidurilor. Între 1945-1947, majoritatea detinutilor au fost trimisi în coloniile de munca din jurul Aiudului, unde conditiile de viata devin din nou mai umane.

În primavara anului 1948, o data cu instalarea la putere a comunistilor, va începe regimul crunt de exterminare. Valurile imense de arestari vor umple închisorile din întreaga tara. La Aiud si nu numai, bataia, umilinta, frigul, foamea, izolarea la carcera saptamâni în sir îi aduc pe oameni la limita rezistentei, iar „Cetatea mortii” începe sa dea primele jertfe…

Detinutul intrat pe poarta Aiudului începând cu 1948 era supus unui ritual umilitor al numararii, identificarii, perchezitiei, confiscarilor. Nou-sositii erau cazati temporar pe sectii, apoi repartizati, dupa situatie, condamnare sau antecedente, pe Celular, în Zarca sau  la izolare.

În 1949 hrana (pentru detinutii din regimul celular) consta într-un terci –dimineata (câteva linguri de malai fiert în apa), la prânz o ciorba chioara si 250 grame de pâine, seara repetându-se „meniul” de la prânz. De doua ori pe saptamâna detinutii primeau turtoi în loc de pâine (pasta de malai copt la cuptor, de marimea unui pumn), uneori crud, alteori ars, astfel ca ratia de mâncare pentru un detinut ajungea la cel mult 800 de calorii pe zi. (Regimul de izolare era si mai drastic, astfel încât hrana se primea o data la 2 sau la 3 zile).

În celule nu mai existau paturi, asa încât detinutii, în jur de 6-8 într-o celula, dorm pe rogojini, uneori pe câte o jumatate de patura zdrentuita sau rupta, iar alteori chiar pe dusumea, folosind gamela drept perna. Celulele, de 2x4 m, aveau nelipsite tineta pentru nevoile fiziologice si hârdaul cu apa.

Acest peisaj al foamei, frigului si umilintei e întregit de batai si lipsa asistentei medicale. Conditiile inumane duc la contractarea a numeroase boli (din 1947 izbucnise o epidemie de tifos exantematic, apoi TBC; ca si consecinte ale foamei din 1949-1950, distrofia si casexia) si moartea multor detinuti. Marturiile fostilor detinuti politici amintesc cum zilnic, în perioada 1949-1951, 6-7 trupuri neînsufletite ieseau pe poarta închisorii pentru a fi îngropate pe Râpa Robilor.

În anii ’50, multi dintre detinutii din Aiud au fost cooptati spre a lucra în fabrica: complexul fabricii închisorii includea ateliere de turnatorie, tâmplarie, se confectionau birouri, mese, jucarii, lazi, la comanda unor institutii de stat sau a Ministerului Fortelor Armate. De cele mai multe ori detinutii preferau sa lucreze în fabrica pentru ca asta însemna în primul îmbunatatirea hranei, dar si ridicarea moralului sau regasirea unor vechi prieteni sau cunostinte etc. Au existat însa si laturi negative, cum au fost normele ridicate impuse, precum si numeroase accidente de munca.

Un moment important al înrautatirii regimului exterminator l-a constituit evadarea a trei detinuti (Sirianu, Spulbatu, Greceanu) la sfârsitul anului 1952. Unul va fi prins si condamnat la m.s.v., iar ceilalti doi condamnati la moarte si executati, iar consecintele vor fi drastice pentru toti detinutii, în contextul suprapus al instalarii ca director al închisorii a colonelului Koller; masurile represive includ numeroase izolari, batai sistematice, bestiale, bataia cu frânghia uda, perchezitii, înrautatirea mesei, sistarea asistentei medicale, plimbarea zilnica în tarcuri de beton s.a.

Daca existau  dispozitii pentru neacordarea expresa a asistentei medicale detinutilor de catre medicii civili ai penitenciarului, dupa 1955 la infirmeria închisorii observam prezenta unor medici – din rândul detinutilor – carora li se da voie sa-i îngrijeasca –cu mijloace minime - pe cei bolnavi.

În 1956, atmosfera din penitenciar e influentata de revolutia din Ungaria. Daca la începutul evenimentelor unii detinuti amintesc o atitudine mai îngaduitoare a gardienilor care par a solidariza uneori cu detinutii, dupa intrarea trupelor sovietice în Budapesta regimul cunoaste din nou înrautatiri. Conditiile inumane de detentie erau dublate de presiunea psihica, de ura si teroarea transmisa din partea conducerii.

Anul 1958 înseamna, în tara, un nou val masiv de arestari, iar la Aiud – un nou comandant al penitenciarului: colonelul Gheorghe Craciun. Regimul – daca era posibil – si mai drastic decât al lui Koller. Detinutilor le era interzis, printre altele, sa se rezeme de pat sau perete în timpul zilei; încalcarea dispozitiei aducea dupa sine izolarea la carcera: 7 zile de foame si epuizare intensa. Au loc confiscari excesive la nivelul întregii închisori, iar detinutii nu au dreptul de a-si pastra nici un fel de îmbracaminte cu blana – doar pulovere pentru cei care dormeau iarna pe podeaua înghetata a celulei.

Doua particularitati ale regimului din Aiud (1947-1964) le-au reprezentat regimul de izolare si regimul din Zarca. Izolarea constituia, în principiu, pedeapsa pentru nerespectari ale regulamentului, cum erau comunicarea prin Morse, comunicarea cu alte celule, detinerea de obiecte interzise în celula, comportament considerat „necuviincios” sau „neadecvat” fata de gardieni, ofiteri, precum si numeroase pretexte derizorii. Hrana se primea o data la doua sau trei zile, iar în rest apa. Uneori celula respectiva nu avea nici pat, uneori nici tineta, astfel încât detinutul dormea rezemat de peretii sau podeaua umeda. Desi numarul maxim de zile prevazute pentru o pedeapsa de izolare era de 15, au existat cazuri în care detinutii au fost tinuti abuziv la izolare chiar si câteva luni.

Zarca Aiudului, corpul vechi si izolat care oferea posibilitati mult mai bune de supraveghere si control al detinutilor (dupa cum recunostea Craciun), îi adapostea pe detinutii considerati cei mai periculosi si recalcitranti – nereeducabili. Aici au fost supusi la un regim de exterminare – cu mult mai aspru decât cel din celular – profesori universitari, savanti, fosti ministri, oameni de cultura, politicieni si tot acolo au murit 34 de generali vestiti, eroi din cel de-al doilea razboi mondial.

Despre regimul din perioada 1958-1964, Craciun însusi recunostea: cei închisi în „Celular si Zarca se aflau în iad (…) era aglomeratie mare, se aplica un regulament deosebit de sever, era o practica veche sa se aplice pedepse aspre pentru abateri minore de la regulament”.

Din 1961 apar noi schimbari, între care mutari si schimbari repetate ale detinutilor din celule, în vederea pregatirii reeducarii sub coordonarea colonelului Craciun. Desfasurarea reeducarii (1962-1964) a surprins diferentieri de regim (celular si alimentar) în functie de pozitia si de disponibilitatea de colaborare sau refuz venita din partea detinutilor. De-abia cu o luna înainte de eliberarile generale din 1964,  regimul va cunoaste îmbunatatiri notabile, în ansamblu (de la alimentatie pâna la atitudinea gardienilor) pentru majoritatea detinutilor.

Dupa mai bine de douazeci de ani, calvarul Aiudului lua sfârsit doar pentru a le deschide celor închisi usile unei temnite mai mari – cea a tarii…