Rezistenta

Asprimea conditiilor de detentie a determinat, în primul rând, rezistenta si opozitia din partea celor închisi, pe de o parte ca reactie la regimul care îngradea libertatile firesti si esentiale ale omului, si pe de alta parte ca expresie a sufletului care se opunea cu orice pret abandonului si caderii în deznadejde prin lupta.

Aceasta rezistenta, deopotriva exterioara si interioara, a luat diferite forme, în functie de închisoare, de opresivitatea regimului, de structura interioara si preocuparile celor încarcerati. Astfel, putem aminti atitudini de opozitie la administratie: conflicte cu gardienii sau chiar directorul penitenciarului, nerespectari ale regulamentului inuman al penitenciarului constând în discutii în celule, rugaciuni în comun, savârsirea sfintelor slujbe, comunicarea prin morse – bataia la teava sau prin perete, ajutorul între detinuti, detinerea de obiecte nepermise (cruciulite, medalioane sculptate, instrumente de scris/scrijelit) etc.

Toate aceste actiuni pe care le numim, generic, mijloace de rezistenta, au pornit nu numai ca o reactie automata împotriva administratiei, ci si din încredintarea ferma – regasita la cei mai multi dintre detinuti – ca supravietuirea se poate datora doar unor resurse interioare.

Astfel se explica varietatea de preocupari care se cultivau în celule, în functie de structura interioara a colegilor de celula: de la discutii, speculatii si analize privind situatia politica interna si mai ales internationala, la preocupari culturale, literare, spirituale. În Aiud se sustineau „conferinte” de specialitate, în functie de cunostintele personalitatilor închise: inginerie, matematica, chimie, fizica, literatura, arte, filozofie, teologie.

Pe lânga aceste expuneri sustinute de profesori universitari si specialisti în domeniu (îi amintim pe George Manu, Mircea Vulcanescu, Alexandru Mironescu s.a.), remarcam preocuparea a numerosi detinuti de a învata, a deprinde sau a-si completa cunostintele în orice domeniu: se învata limbi straine (italiana, engleza) prin scrijelirea pe sapun, pe pereti, dar si notiuni de istorie, filozofie, teologie, fizica s.a. Aceasta vasta propagare a informatiei culturale si de specialitate i-a adus închisorii Aiud supranumele de „Academia” din Aiud.

O alta modalitate de rezistenta interioara cu o foarte larga raspândire în Gulagul românesc a constituit-o literatura si în special poezia de detentie. În Aiud si, de altfel, în toate închisorile din tara, s-au compus opere literare – în versuri si proza – conservate prin memorare de catre autor, transmiterea lor la morse catre alte celule si memorarea de catre alti detinuti. La iesirea din închisoare, aceste creatii au fost asternute pe hârtie, cu mari riscuri, unele vazând lumina tiparului dupa multi ani.
În închisoare, însa, poezia a constituit nu numai o îndeletnicire oarecare, caci ea exprima durerile, dorurile si starile sufletesti ale celor închisi. Creatia literara din închisori reprezinta, din acest motiv, o oglinda fidela a realitatii de detentie, care îmbraca în formele poeziei goliciunea realitatii dure si inumane a spatiului carceral.

Legatura cu ceilalti, comunicarea în orice forma a constituit de asemenea un mijloc esential de a rezista în închisoare. La adapost de privirile prin vizeta ale gardienilor, detinutii îsi împartaseau unii altora noutati (în cazul când în închisoare patrundeau stiri din afara prin intermediul unor gardieni sau ale personalului civil), avertismente (referitoare la controalele gardienilor etc.), transmiteau poezii, întrebau si aflau despre rude, cunoscuti încarcerati si ei, intrau în legatura unii cu altii, se spovedeau, prin: morse (bataia la teava sau în perete), vorbitul la perete (folosind palma drept pâlnie pentru propagarea sunetului), mesaje ascunse în colturile si firidele wc-ului (plasate dimineata, la varsarea tinetei) etc.

Comunicarea si pastrarea legaturii cu ceilalti a fost dublata de solidaritatea în suferinta reflectata în ajutorarea celorlalti detinuti: de la strecurarea unor bucati de pâine uscata sau turtoi din hrana zilnica celor aflati la izolare sau pedeapsa si lipsiti de regim alimentar, la donarea din aceeasi hrana celor mai bolnavi aflati în celula pentru întremarea lor, si alte mici gesturi ca: daruirea unor mici obiecte de îmbracaminte (cojocele, sosete, veste sau pulovere de lâna) care uneori salvau viata celor trimisi la izolare în frig, îngrijirea celor bolnavi, sustinerea lor sufleteasca si morala.

Comunicarea si atmosfera în interiorul celulei, desi grefate în jurul preocuparilor amintite mai sus, nu decurgeau mereu linistit. Presiunile la care detinutii erau supusi (pe lânga foame si frig, batai, torturi, anchete, santaje) creau stari apasatoare care conduceau si la certuri între colegii de celula plecând de la motive infime. Starea sufleteasca a celulei depindea, asadar, în mare masura, de formatia morala si spirituala a fiecarui individ si a felului în care putea si reusea sa reziste presiunii psihologice întretinute constant prin regimul de detentie.

Când aceste presiuni deveneau imposibil de suportat, rezistenta detinutilor s-a manifestat si prin greve individuale ale foamei, ca forma de protest fata de anumite abuzuri concrete ale administratiei, dar si greve organizate, la care se alaturau mai multi detinuti. Amintim aici greva foamei din 1957, care, pornita din Zarca, a fost continuata de refuzul hranei pe întregul celular.
Un punct culminant al manifestarilor de rezistenta înteleasa ca opozitie a reprezentat-o evadarea, la sfârsitul anului 1952, a trei detinuti, Valeriu Sirianu, Gheorghe Spulbatu  si Tudor Greceanu. Primii doi, prinsi la scurt timp, au fost condamnati la moarte si executati, iar Greceanu, fracturându-si piciorul si ramânând în urma, este prins pe loc si torturat bestial.       

Repercusiunile sunt ample asupra tuturor detinutilor din penitenciar: regimul se înrautateste, atât alimentar, cât mai ales prin batai si o rigurozitate excesiva în aplicarea pedepselor de orice tip, chiar pentru pretexte iluzorii.

Restul detinutilor au apelat, însa, în restul timpului petrecut în închisoare, la o alt fel de evadare: nu fizica, ci sufleteasca, escaladând muntele suferintei prin transfigurarea ei si prin întretinerea unei bogate vieti spirituale care i-a ajutat în depasirea greutatilor vietii zilnice din închisoare: „evadarea” înteleasa ca legatura cu Dumnezeu.